|
||||
|
Finala competiției BARKNOLOGY s-a desfășurat duminică, 18 martie, în Ce? Cocktail Bar, iar câștigătorul este Horea Coloji, din Oradea. Locul 2 a fost ocupat de Pop Bogdan, locul 3 de Silviu Popa, iar locul 4 de Moldovan Ionuț Mihai. Prima competiţie de cunoştinţe generale în domeniul bartendingului din Cluj-Napoca a fost organizată de BARMANIA împreună cu Ce? Cocktail Bar. Prima etapă a avut loc pe 26 februarie, cu 22 de concurenți care s-au „duelat” timp de patru săptămâni. 
 „O să fiu mulţumit cînd o să văd grupurile din seara deschiderii şi a doua oară” declara Mihai, unul dintre proprietarii unui bar din Piața Muzeului, la inaugurarea localului, în octombrie 2009. “Barmania Vest are un scop bine definit: să crească nivelul”, zicea Sergiu Biriș în noiembrie 2011, când s-a deschis Şcoala de barmani la Cluj. “Dacă ai anumite pretenţii trebuie să fii neaparat bogat? Dacă vrei atmosferă relaxată şi muzică bună trebuie să fii student şi să nu te intereseze nimic în rest? Dacă vrei preţuri bune trebuie să te mulţumeşti cu ce şi cum ţi se dă?”, asta ziceam eu, tot aici, cândva. “Să înceapă odată, că nu mai pot de emoții”, asta îmi zicea Bogdan, proprietar al aceluiași local (vezi mai sus), alaltăieri După aceste cugetări profunde, în sfârșit ajung și la subiect, care este unul tare pe placul meu având legătură cu vorba aia “vrem puțin profesionalism” (nu știu dacă e chiar vorba cuiva sau am inventat-o acuma, da seamănă cu ceva ce zic des). În sfîrșit, BARMANIA împreună cu Ce? Cocktail Bar organizează prima competiţie din Cluj-Napoca de cunoştinţe generale în domeniul bartendingului, BARKNOLOGY, iar prima etapă a avut loc duminică, 26 februarie. De Barmania nu vă mai zic nimic, trebuia să citiți că i-am pomenit destul în Foaia, iar despre CE? e suficient să știți că: aici se ține competiția și că se bea bine de obicei, indiferent dacă e vorba de cafea sau de cocktailuri.  Ştii nu ştii câştigi Evenimentul se adresează tuturor barmanilor din Cluj (și nu numai) iar scopul său, pe lângă cel de socializare, este să crească profesionalismul în rândul celor din domeniu. Să bem și noi ceva bun, făcut de cineva… priceput E ca în emisiunea aia de la TV, am uitat care. Întrebările țin de “cultură”, adică ce scrie pe eticheta sticlelor. Sigur vă întrebați câte pot încăpea pe o etichetă (să știți că nu sînt doar gradele de alcool, pe care sigur le-ați văzut)… e vorba despre scrisul ăla mic. Concurenții s-au străduit, unii s-au descurcat mai bine, alții… vorba maestrului ‘prin perseverență faci treabă’ Gânduri de după o seară de concurs (duminică, 26 feb): - Wikipedia ar trebui să facă o rubrică de ‘azi în istorie’ special pentru alcool. - Unde-s oameni din HORECA clar iese ceva distractiv - Nu degeaba am așteptat cu nerăbdare ziua asta, aia adică. Lume în Ce? a fost, a revenit și… o să mai vină, nivelul este la cote optimiste, eu am speranțe mari iar emoțiile au trecut, pentru că totul a ieșit bine. Acum e cazul să reluați prima parte, de care ați uitat până aici și de-aia nu înțelegeți nimic.  click pe poză pentru a vedea cine s-a calificat mai departe, mi-a fost lene să trec "pe curat" PS: Iar Oscarul pentru cea mai bună organizare îi revine Ioanei Mureşan, una din gazdele evenimentului. A purtat o rochie superbă marca Valentino Rossi   Dacă prin absurd Grinch-ul ar reuși să fure Crăciunul, mama l-ar aduce înapoi Cînd se apropie sărbătorile de iarnă toată lumea o ia razna. Mă înebunesc colinzile care sună în toate magazinele şi oamenii agitaţi din hipermarketuri. Deja am învăţat că, în decembrie, ori nu spăl haine, ori îmi cumpăr detergent înainte cu o lună. Ar fi blasfemie să intru la mall pentru altceva decît cadouri în luna decembrie. Bun. Asta e partea aia bătrînească din mine cu: „în ziua de azi avem atîtea pe cap că fix de sărbătorit nu ne arde”. În acelaşi timp, de aproximativ o săptămînă mă trece un sentiment ciudat, pe care eu îl numesc „spiritul”. Da, e vorba de acelaşi spirit în care se tot vorbeşte prin filme, al Crăciunului. Nu ştiu ce l-a apucat de m-a găsit fix pe mine şi mai mult, nu ştiu cum de vorbesc (scriu) despre asta. E şi mai ciudat totul din moment ce nu sînt o persoană religioasă. Oricum, m-am hotărît ca anul acesta să fiu mai „de Crăciun” şi încep asta prin poveşti, întîmplări, despre oamenii cu spirit din jurul meu. Pentru că, deşi cred că gesturile măreţe nu trebuie strigate în tîrg, cred şi că acestea pot fi un exemplu pentru noi toţi. Cineva trebuie să ne înveţe cum se face. Primul personaj din categoria „oamenii mei faini de Crăciun” este mama. Nu pentru că este mama sau alte chestii din-astea sentimentale ci pentru că o bună perioadă de timp am crezut de la început că ea e Moş Crăciun Nu, nu s-a terminat aici. Sîntem doar în prima săptămînă din decembrie. În acest moment îmi curăţă calculatorul vechi, pe care, tot îmbrăcată în Moş, îl va duce la noapte la un copil din sat, care nu are o situaţie materială strălucită. Evident că aşteaptă să se întunece, că doar aşa e vero. Mă tot gîndesc să nu fi lăsat ceva poze ruşinoase pe el Păi cum să nu crezi că ea e Moş Crăciun? Chiar dacă mie nu îmi mai pune nimic în ghete, poveştile ei sînt precum acele cărţi frumos colorate de Crăciun, pe care le găseşti sub brad. Fiecare filă te face să zîmbeşti şi să simţi că, undeva, se întîmplă lucruri magice. Poate la noapte, în casa acelui copil care va găsi calculatorul meu, pe care jucam Super Mario pînă dimineaţa. 
Proprietarul locuind în Oradea, am tratat totul cu agenţia şi ne-am înţeles ca el să vină doar în ziua în care să semnăm contractul iar noi… să primim cheia. Ziua asta trebuia să fie ieri. Totul era plănuit, camerele împărţite, timp de o săptămînă am hotărît pînă şi ce vom găti în noua noastră bucătărie sau ce culoare va avea hîrtia igienică, să se asorteze cu baia.   Taguri: apartament, chirie, nebuni, proprietar | Categoria: De nervi, De rîs, Degeaba |  12 comentarii Azi vă povestesc puţin şi foarte pe scurt din viaţa mea. Nu e un subiect de interes public, dar sper ca ceea ce vă spun să fie un subiect de interes pentru conştiinţa voastră, cei cu prejudecăţi. În anul 2006 am terminat liceul la Marghita, asta e în Bihor dacă nu ştiţi, trebuie să fi auzit de băile termale de aici, unde, apropo, nu vă sfătuiesc să mergeţi. De pe o zi pe alta am hotărît că trebuie să mă înscriu la facultate. Am ales Clujul, că îmi plăcea cum sună. Aşa că după bac m-am angajat două luni ca ospătar la o pensiune şi făceam curăţenie într-un internet cafe, după care împreună cu o prietenă şi banii strînşi am venit să mă înscriu la facultate. Am intrat la taxă, la Jurnalism. Următorul pas a fost să îmi caut un loc de muncă, pe criteriul să fie seara şi să fac bani. Mi-am luat CV-ul şi am bătut toate crîşmele. Aşa am ajuns în Avenue, unde am lucrat 3 ani. Poate cei mai frumoşi din viaţa mea.
Într-o seară de lucru m-am întîlnit cu un jurnalist care m-a întrebat „în glumă” , cu o urmă de ironie, cum ar fi dacă ar scrie pe blog că un reporter de la FTR e ospătar. De atunci tot pregătesc acest text dar abia azi, la un imbold asemănător, voila! Am o viaţă plină, activă, minunată, cu oameni şi mai minunaţi. Oameni pe care i-am servit şi cu care am dansat pe bar în cîrciumă şi oameni cu care am învăţat cuvinte dichisite. Niciodată nu m-am simţit prea proastă la ziar şi nici nu m-am crezut prea deşteaptă în club. Am muncit şi mi-am făcut prieteni. Iar dacă mîine, după trei ani de presă, FTR nu mi-ar ajunge şi nu aş avea de ales, aş spăla cu spor WC-uri. Pînă la urmă, dacă nu aş fi fost ospătar, nu aş fi ajuns la Cluj şi nu aş fi devenit jurnalist. Iar dacă asta nu se întîmpla, probabil că m-aş fi mîndrit cu alt loc de muncă Poate că haina îl face pe om, dar jobul nu! Nici pe departe.  În primul an de facultate, demult, cînd am venit la Cluj, a trebuit să îmi caut apartament cu trei luni în avans. Atunci veneam 200 de km, marţi dimineaţa, şi aşteptam să se deschidă chioşcurile ca să cumpăr Piaţa. Seara mă întorceam acasă, cu capul plecat. După o lună, am descoperit că e şmecherie să aşteptăm revista la tipografie, unde stăteam la cozi interminabile. Tot degeaba! Pînă la urmă am găsit ceva cameră în Groapă. Mirific. Nu ştiam cum stă treaba cu chiriile, vînătoarea, perioada prielnică, agenţiile imobiliare (nici nu ştiam bine la ce folosesc). Însă de atunci m-am mutat de cîteva ori, iar acum trebuie să o fac iar. Am experienţă. Ca un om mare ce sînt, am început să urmăresc toate agenţiile online. Credeam că totul va fi simplu pentru că nu mai sînt studentă şi ţin să accentuez acest lucru fiecărui proprietar. Dar după multe telefoane, mă gîndesc să îi implor pe noii proprietari ai apartamentului în care stau să îmi lase totuşi cămara! Aproape că a trebuit să mă rog de agenţi să îmi arate un apartament, să îi sun de cinci ori pe zi şi a doua zi iar, ca să le amintesc să sune proprietarii. După care mă amînă încă o zi, că au uitat să sune. Chiar acum trebuie să dau bani pe taxi, să fug de la lucru, să văd un apartament, pentru că agentul are treabă prin zonă şi peste jumătate de oră s-ar duce acasă… Ieri am vorbit cu doi băieţi care trebuiau să mă resune… nu s-a mai întîmplat. Se bîlbîie, vorbesc urît şi trebuie să îţi faci mereu timp după ei. Să nu mai pomenesc că, dacă Doamne feri nu-ţi convine apartamentul care lor „le place” şi care evident arată total diferit de ce ţi-au spus la telefon, te omoară din priviri. Recunosc că am întîlnit şi vreo doi normali, dar asta din vreo 50. P.S. Acuma chiar că nu o să îmi mai găsesc niciodată apartament.  Săptămîna trecută s-a nimerit să ies trei zile la rînd seara în oraş, adică la petrecăreală. După ce toată noaptea ne-am plimbat dintr-un club în altul, în toate cele trei seri, mi-am dat seama că nu există o discotecă pentru mine. Poate credeţi că sînt pretenţioasă. Păi sînt, toţi ar trebui să fim cîte puţin. Am să iau cîteva exemple şi apoi vă daţi voi seama despre ce vorbesc. Am să încep cu muzica şi asta pentru că atunci cînd mă bombardezi cu Waka Waka lu’ Shakira sau Connect-R, poate fi „cel mai perfect” loc din lume, tot o să mi se facă rău. Timpanele mele agreează în general muzica din My Way, Broadway, uneori din Janisuri şi de pe calculatorul meu. My Way şi Broadway au nişte băi îngrozitoare şi preţuri mari pentru cineva ca mine: sărac şi petrecăreţ. Cu toate astea, lumea care umblă aici e ok şi asta e o bulină roşie. Janis este îmbîcsit şi frecventat de dubioşi, mai ales de cînd cu muzica modernă. Acasă la mine, calculatorul ar fi ok, dacă nu mi-ar bate vecinii zilnic în calorifer. Am început cu astea că, deşi au cîteva buline negre, cam pe aici mă perind. Cea mai mare problemă a chelnerilor din cluburile clujene este servirea. Sînt critică la partea asta pentru că am lucrat şi eu în domeniu şi mi se pare normal să fiu cîrcotaş. Mă leg de Seven că am fost recent acolo, după o pauză de un an, şi aproape că a trebuit să îi smulg telefonu din mîna fetei a să îmi aducă ceva de băut. Aici aş mai avea multe exemple, dar într-un articol viitor. Ajung la Obsession, unde mă disperă toţi bărbaţii cu faţa lipită de peretele din sticlă de la baie, atunci cînd aş vrea să îmi aranjez şi eu sutienul sau altceva. A şi nu am înţeles niciodată de ce nu îşi tapează fetele părul acasă ci în oraş. Voi chiar ieşiţi în club cu piaptănul în poşetă? Bine, asta nu se întîmplă doar în Obsession, ci în multe locuri. Puncte negre pentru muzică şi lume. Dar nu mă luaţi în seama, doar sînt eu demodată. Şi tot „bătrîneţea” mea mă face să stau departe de After Eight, care împreună cu Bamboo, sînt pentru mine ca un tîrg de chinezării. Ar mai fi Boiler şi Midi, care ar fi o variantă deoarece preţurile sînt relativ bune, decorul e simplu şi nu te înţeapă la ochi, iar lumea, eh, cînd şi cum. Problema e că nu rezist o noapte întreagă cu muzica din cele două. Nu sînt eu publicul lor ţintă. Sînt alţii. Mai sînt cîteva localuri, mai mici, mai mari, noi, sau prea vechi şi am uitat de ele. Le-am luat pe acestea că sînt mai populare, cred. Întrebările mele sînt: Dacă ai anumite pretenţii trebuie să fii neaparat bogat? Dacă vrei atmosferă relaxată şi muzică bună trebuie să fii student şi să nu te intereseze nimic în rest? Dacă vrei preţuri bune trebuie să te mulţumeşti cu ce şi cum ţi se dă? Unde găsesc un club curat, cu oameni spălaţi care ştiu ce e ăla bun simţ, preţuri pentru salarii medii, altă muzică decît Rihanna şi personal simpatic? Îmi doresc chiar atît de mult?  S-a închis gogoşeria de pe Memorandumului. Din cauză că produsele nu erau suficient de bogate în calorii şi grăsimi, spaţiul va oferi pe viitor şansa oricărui clujean să devină obez. În curînd, aici se va deschide un nou fast food, sub denumirea de „Fat Boy”. Aşa că, dragi copii, renunţaţi la Mac pentru că acum aveţi o nouă alternativă sigură prin care să creşteţi vînzările magazinelor XXL.
 Taguri: cluj, copil obez, fast food, fat boy, McDonald's, memorandumului | Categoria: De rîs | Un comentariu Mama: Am fost ieri la piaţă la Popeşti (sat din Bihor) şi să vezi ce am păţit.  De aproape doi ani m-am mutat pe strada Mehedinţi. Tot de atunci o cunosc pe tanti care face curăţenie la mine în scară şi pe care o salut în fiecare dimineaţă. Tare şi răspicat! Nici în ziua de azi nu îmi răspunde la salut. Nu a făcut-o niciodată. Dar eu nu voi renunţa. Alte sugestii, la comentarii.
Termeni voucher: • După ce oferta se încheie, folositi voucherul oricând pana pe data de 31.05.2011 inclusiv; 
Tot atunci vecina a stat vreo 15 minute pe balcon cu o floare în mînă, pe care a ţinut-o în ploaie. Oare are acum febră musculară…? P.S. Floarea din poză este a noastră. Noi am rezistat doar două minute. Oricum, în 2011 şi apa de ploaie a ajuns doar „apă de ploaie”.  Ieri a fost cupa presei la tir la care am participat şi eu cu Radu. Ne-au trimis pe noi că sîntem cei mai duri din redacţie şi Radu a văzut şi Rambo în copilărie. Nu ştiu de ce am trăit toată viaţa cu impresia că acolo se trage cu pistoale de jucărie, sau ceva, nu din alea cu gloanțe reale în orice caz. Oricum, eu am sunat de dimineaţă pe toată lumea să mă laud că merg la competiţie iar la final mai şi băgam în glumă “sper să nu împuşc pe nimeni”. Nu credeam că ar fi posibil. Era. Vă daţi seama că mare mi-a fost mirarea cînd jandarmul a scos instrumentul, care nu avea nici un rezervor pentru apă. Noah, mi-am zis, Bunicule ajută! Cred că v-am mai zis că mă trag din familie de vînători, da mi-am dat azi seama că eu sînt o pacifistă. Am făcut neamu de ruşine. Nu ştiu dacă din cauză că Domnu Nemeş, care ne-a făcut instructajul, mi-a zis după ce am tras că l-am speriat pe bietu om de a făcut pe el. Se referea la „ăla” pe care trebuia să-l împuşc în cap, inimă, oriunde, da eu i-am dat numai pe lîngă urechi. Oricum era ciuruit de ăia dinaintea mea, criminalii, ce să-l mai chinui. Am văzut într-un episod din CSI că nu ai dreptul să tragi asupra celor neînarmaţi. Cu mitraliera m-am descurcat mai bine decît cu pistolul, semn că nu mă mulţumesc lucrurile „mărunte”. După ce în prima tură am tras numai în iarbă, a venit Radu, care a împuşcat de trei ori în inimă victima, de am crezut că îl recrutează Jandarmeria, și mi-a arătat nişte scheme. Ajutor am mai primit şi de la jandarmul ăla tinerel şi simpatic care îmi tot încărca arma. Așa că tura a doua am tras toate gloanțele în țintă. Din presă am fost peste 20 de oameni, care ne deplasam după fiecare „tragere” la ţinte să vedem cît a găurit concurenţa. Unii s-au dovedit a fi adevăraţi „killeri”, bine că ştiu lîngă cine să nu mai stau la conferinţe. Ăia au şi cîştigat cică, dar eu ştiu că în realitate scorul a fost măsluit şi era un jandarm pitit în iarbă care tot fugea şi făcea găuri în ţintele lor. Eu mă declar campioană pentru pacifism şi dacă nu am primit cupă, las că mi-am luat eu. Pe Radu îl declar eu campion şi cred că am să-mi şi mut biroul de lîngă el. Păcat doar că nu a putut aduce o cupă pentru FTR, din cauza coechipierei. World Peace!
  Ramona Am fost aseară la film cu fetele. Mă rog, în mare eram fete. Am intrat la „Just Go With It”, pentru că Adam Sandler face mutre faine iar Jennifer e sexy şi te motivează să mergi la alergat (eu merg azi). Filmul a fost chiar mai bun decît mă aşteptam, adică de rîs, că povestea e ştiţi voi, ca toate comediile romantice. Am şi rîs, mult, cu gura larg deshisă şi uneori chiar dădeam din mîini. Am rîs atît de mult că la un moment dat a trebuit să tac pentru cîteva secunde ca să văd dacă rîd şi alţii, că deja mă auzeam doar pe mine. M-am liniştit, rîdea toată sala. Pînă la un moment dat, cînd am descoperit că era acolo, aproape de mine, un om necăjit, pitit în scaun, singuratic, trist, cu colţurile gurii lăsate. Acest domn stătea lîngă colega mea Ramona, care, dacă nu aţi auzit-o niciodată rîzînd, pot să vă spun doar că azi era să-şi dărîme biroul de cît s-a scuturat în timp ce se hlizea la un filmuleţ pe youtube. E ca şi bebelușul ăla care e pe youtube şi rîde cu atîta poftă că te molipseşte şi pe tine. „Faţă tristă” nu a fost deloc molipsit de rîsul Ramonei, pe care l-a considerat total nepotrivit la un film de comedie, unde rîdeau alte 100 de guri, la fel de tare, mai tare. Aşa că, s-a gîndit domnu, trecut de 30 de ani, să se întoarcă ca o vijelie spre noi, de mai nu a băgat spaima şi în biata Jennifer şi să ne pună la punct: „Gata, nu mai suport. Rîzi insuportabil. Am surzit de o ureche. Aşa faci tot timpul în public?”. Nimeni nu a zis nimic, ne-am blocat şi nici nu am mai rîs. Acuma îmi pare rău, am în minte nişte replici bune pe care i le-aş zice. Păcat că mi-au venit prea tîrziu. Oricum, „faţă tristă”, dacă citeşti acest post să ştii că nu este corect să ne cerţi pe noi pentru că eram cel mai aproape de tine şi, dacă ai ales să urmărești o comedie alături de alți oameni, ți-ai asumat și “riscul” de a-i auzi rîzînd. P.S. Ţin să subliniez că urăsc oamenii care şuşotesc, vorbesc la telefon, rîd la drame şi fac gălăgie la cinema. 
Aşa am făcut şi noi un business de zile mari, noroc că am terminat Jurna, deci am o scuză. Cu alţi oameni faini de prin presă am oprit să tragem nişte „aer curat”. Eu nu am coborît din maşină, am simţit pericolul(zic acuma). A şi venit omu, cu faţa lui de căţeluş plouat şi scoate de sub geacă „ţidiuri” de ultimă generaţie. „Muzică nouă şefu, la 5 lei bucata”, se adresează colegului Hriho. Atît de mult mi-a amintit de Lassie că am început să mă bag în tîrguieli. Şi ne-a oferit un tîrg pe care nu-l puteam refuza. „Pentru voi, două la 10 lei”. Automat colegul milostiv, ştiind că-i pune omului o pîine pe masă şi pruncii or fi fericiţi a şi scos 10 lei. Eu am plusat şi am cerut trei cd-uri. Le-am şi primit. Unul era gol, altu cu manele şi încă unu cu ceardaş unguresc, de care tare se va bucura bunicu. Păi ori facem afaceri, ori nu.  |
||||
|
Copyright © 2012 Blogmare.ro - Toate drepturile rezervate (adică ar fi frumos sa ne puneti link daca ne citati) |
||||
. Și să începem atunci.
. S-au înscris 22 de persoane, au rămas 11 și lupta continuă, în fiecare duminică, timp de o lună. Eliminarea se face în urma unui battle: doi pe scenă, aleg fiecare un domeniu (lumea cam fugea de lichioruri și vin, din câte am observat), întrebare, răspuns.
După ce am plîns o oră că mi-e foame, mă loveşte un anunţ mare pe facebook (unde nu pierdeam vremea ci…făceam ceva constructiv pentru job), cu pizza la 7,5 lei. Intru rapid să citesc. Sună bine: pizza de orice fel, la 600 grame, la Havana, între orele 15.00-20.00. Plătesc cu cardul, primesc ceva voucher şi mănînc bine! Perfect! Stabilesc cu Nicu să mergem rapid şi apoi observ „condiţiile”. Fraţilor eu vreau doar să mănînc ceva urgent, ieftin şi bun, nu să îmi fac rate!!
